Tatăl meu a fost ucis pe cînd eu aveam numai 5 ani, dar mai am cîteva amintiri semnificative cu și despre dînsul.
Își pregătea predicile pentru Duminica. Era vară. Ultima vară pe care am petrecut-o împreună. Eu și sora mea ne jucam în jurul mesei lui. Cred că la un moment dat am bătut-o. S-a ridicat încruntat. Era un om masiv, mult mai înalt decît mine, cu niște mîini mari, ca niște lopeți, mîini de om muncit. În tinerețe fusese bătăușul satului, era poreclit Ursul.
M-a apucat de după guleraș, m-a ridicat în sus, cu coada ochiului am văzut mîna aceea stîngă apropiindu-se de fundul meu și așteptam …. dar dintr-o dată a făcut ceva surprinzător: m-a ridicat cu mîna dreaptă și a ratat intenționat. Apoi m-a lăsat jos și n-a mai spus nimic. S-a calmat și s-a așezat în tăcere din nou la scris.
Atunci am priceput prima mea lecție despre har: să primești binele pe care nu îl meriți și să nu primești răul pe care îl meriți.
Tatăl meu nu m-a bătut niciodată. Îi spuneam tătuțul. Pentru noi, eu și sora mea, Crina, a fost expresia seninătății și blîndeții în chip de om. A murit imediat după această întîmplare, după acea vară, pe 17 Decembrie 1975.
Ani mai tîrziu, cînd fratele meu Aurel a fost găsit de Dumnezeu, după 40 de ani de rătăcire, ne sunam în fiecare zi. Am povestit multe, inclusiv despre creșterea copiilor, despre relația cu fiii noștri și despre tata, așa cum ni-l aminteam fiecare dintre noi.
Îmi spunea:
- Marius, tu nu l-ai cunoscut pe tata în tinerețe. Era un om mînios, foarte mînios, m-a pedepsit mult, m-a lovit tare, am suferit mult din pricina mîniilor lui … Să fii blînd cu fiul tău, să nu te superi pe el, să îl iubești, să îi arăți milă și har …
- Aurel, dar eu nu l-am cunoscut așa pe tatăl nostru, cu mine a fost blînd, mi-a arătat bunătate …
- Da, cred că a învățat ceva din relația cu mine, cu Valentin, cu Lidia, s-a maturizat, a crescut probabil, s-a schimbat. Acum, cînd îmbătrînesc și eu (avea 58 de ani la momentul acela fratele meu), acum îl înțeleg altfel și înțeleg multe lucruri altfel.
Același lucru mi s-a întîmplat și mie. Prin fire, genetic vorbind, moștenim un fir de violență, mînie viscerală, noi toți ai lui Cruceru, dar aceia dintre noi care am înțeles harul lui Dumnezeu, alegerea Lui suverană, modul în care El se poartă cu noi, așa cum un Tată Bun se poartă cu ai Săi copii, ne-am domolit mîniile.
Discutînd cu fratele meu am înțeles că nu există altă șansă la domesticirea fiarei din noi decît iubirea lui Dumnezeu. Mîniile noastre nu dispar cu vîrsta, nu ne îmblînzim cu experiența și cu părerile de rău pentru relațiile ratate. Administrarea pulsiunilor noastre nu ține nici de moștenirea genetică, nici de experiența de viață, este o chestiune teologică.
Adesea, dacă nu în fiecare zi, măcar la fiecare slujbă duminicală spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Și copiii sînt greșiții noștri. A ne potoli încruntările și izbucnirile în fața lor este un rezultat direct al modului în care noi ne raportăm la Dumnezeu ca Tată.
Apostolul în Efeseni ne spune să iubim ca niște copii preaiubiți. Sîntem copleșiți de dragostea lui Dumnezeu, de harul său, ni se umple paharul și dă peste el din preaplin. Și unde dă? În preajmă, ne „contaminăm” proximitatea cu ce se prelinge din preaplinul Dragostei Sale. Oare nu soțiile și copiii ne sînt cei mai apropiați, peste care s-ar revărsa iubirea primită în dar de sus?
Aurel și eu am cunoscut același tată, dar în două momente diferite ale umblării lui cu Dumnezeu, în două perioade diferite în care va fi cunoscut iubirea divină, iertarea dumnezeiască și harul.
Sîntem fiii lui Dumenezeu, preaiubiți și iertați. Să iubim și să iertăm cu har, ca unii cărora ni s-a arătat mare har.
Articol publicat initial pe Edictum Dei
